Ideal de femeie, fermecător şi venerat

 Un chip de peste 40 de ani care reflectă o copilărie plină de obstacole... a trăit în acele vremi cînd trebuia să lupţi pentru o bucăţică de pîine.

   Nu e dintr-o familie bogată, iar de la vîrsta de trei ani viaţa a pus-o la încercări grele. La trei anişori din neatenţia părinţilor fetiţa se afla la un pas de moarte, avea 80 % arsuri pe corp şi sufletul ei vroia să trăiască.

   Fiică de profesoară fiind a depus mult efort pentru a-şi îndeplini visul de a deveni medic, chiar dacă asta însemna să plece la facultate de cele mai multe ori fără cizme, pe care părinţii nu-şi permiteau să i le cumpere.

   După universitate şi-a găsit un loc de muncă pentru a avea de drum la facultate şi pentru ca seara să se întoarcă acasă cu o pîine pentru familia ei.

   O fire extrem de puternică, reuşea să înfrunte orice situaţie din viaţa ei cu un zîmbet şi un „o să fie bine”.

   De parcă a căzut cerul în albastrul ochilor ei, mereu senini şi plini de viaţă.

   A venit vîrsta cînd trebuia să pornească singură să-şi caute un rost în viaţă. Acum era medic la spitalul de tuberculoză din satul Vorniceni, unde au îndrumat-o profesorii după finisarea  universităţii. Aici l-a întîlnit şi pe viitorul ei soţ, cu care în prezent formează o familie frumoasă şi măricică aş spune eu.

   Viaţa iarăşi a încercat să-i amintească că fericirea nu e atît de simplă şi costă suferinţe, dezamăgiri şi încercări continui.

   Într-un accident de serviciu soţul ei a fost împuşcat  şi dus la spitalul de reanimare. Prea puţin şi-au trăit viaţa în doi, iar singurul om de suflet al ei, era ţinut în viaţă de nişte aparate.

   Viaţa ei însemna de acum încolo zile şi nopţi nedormite lîngă patul soţului ei mai mult mort decît viu.

   Şi ce înseamnă lacrimile unei femei?! ... ar putea să reînvie un om...

   Medicii o sfătuiau să-şi dea acordul ca bărbatul să fie deconectat de la aparate, dar lacrimile cu care a spălat atîtea nopţi picioarele lui nu au fost zadarnice. Femeia a crezut într-o zi în minuni, aceasta a fost ziua cînd el a deschis ochii.

   Începeau să trăiască din nou, împreună... niciodată viaţa nu a fost mai mărinimoasă cu ea!

   Aceşti oameni au adus pe lume trei suflete şi femeia a devenit o mamă dedicată şi o soţie excelentă. Era singura care aducea un venit în casă, pentru că soţul este invalid, viaţa  a impus-o să fie capul familiei şi îşi accepta destinul.

   Aşa cum copiii înseamnă responsabilitate şi posibilitatea de a-i întreţine, femeia a fost nevoită să plece peste hotare, ca copilaşii ei să nu-i repete soarta şi să nu ducă lipsă de nimic. 1999 a fost anul în care lua cea mai grea decizie, să fie departe de soţ şi copii. Şi de această dată avea zîmbetul clar ca alteori pentru că ştia că astfel îşi poate pune copiii la cale. De atunci au trecut 13 ani, nu şi-a văzut copii decît de două ori, dar în suflet spune ea „au rămas aceeaşi, mititei, copiii mamei... „

   Acum femeia e răpusă de durere şi depresie, imposibilitatea de a-şi face anumite analize au dus-o la obezitate, artroză şi diabet, dar munceşte în continuare pentru că ţine cu tot dinadinsul să-şi împlinească rostul de părinte.

   Încărunţită, fără nici un rid pe faţă, dar ochii nu-i mai sunt la fel de senini ca altădată... totuşi, iubeşte şi e fericită!

   Ultima dată cînd a reuşit să-şi vadă copiii a fost în 2010 prin intermediul campaniei „Vreau părinţii acasă” difuzată la Pro TV, lăsînd şi primul mesaj video din toţi aceşti ani:

“Sunt viaţa mea toată, nu am nimic bun în Grecia. De-aş putea să mă fac pasăre să zbor... pe-o clipă, măcar o clipă...”

   Dacă mă întrebaţi prin ce e remarcabilă femeia cu numele Lilia, atunci spun cu certitudine că în 45 de ani nu există o realizare mai remarcabilă decît cea de a fi o soţie şi o mamă dedicată pînă la refuz acestui rol de femeie!