Amurgul Idolilor sau cum se filozofează cu ciocanul

  

  Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) este cel mai important filozof a secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filozofice a generațiilor ce i-au urmat.

   Filosofia lui Nietzsche a avut o influență considerabilă asupra culturii secolului al XX-lea și a unor reprezentanți ai ei: Thomas Mann, André Gide, Hermann Hesse, Sigmund Freud, Martin Heidegger sau Emil Cioran. În anii '20, opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german și de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de "voință de putere" în sprijinul doctrinei totalitare.

 “MORALA CA ANTI-NATURĂ” este un fragment din lucrarea lui Nietzsche AMURGUL IDOLILOR, tradusă de ALEXANDRU AL. ŞAHIGHIAN.

Am să încep cu un citat care m-a făcut să-mi pun nişte semne de întrebare la propria-mi existenţă: Omul e fecund numai cu preţul de a fi bogat în contrarii, se păstrează tînăr cu condiţia ca sufletul să nu i se lenevească, să nu tînjească după pace.

   Şi spun aici că Nietzcshe  vorbeşte despre omul care încearcă să redescopere în sine, în alţii, alte valori şi alte principii impuse de natura firească a lucrurilor. Nu vorbim nicidecum de omul care să fie asemănător unui altuia, vorbim de omul a cărui fapte sînt conduse de instinctul vieţii. Un om se individualizează prin ceea ce are diferit de alţi semeni ai lui, deprinşi să trăiască în armonie cu propriul suflet căruia nu-i contrazice voinţa. Destinul lucrează prin amănunte, şi atunci ne ducem viaţa de la o problemă rezolvată la alta, şi trecem astfel prin timpul care de altfel nu trece niciodată. Îmi plac oamenii care se joacă cu destinul lor. Ăştia nu au temeri, îşi impun singuri valorile, şi nici o zi nu se aseamăna cu cea de ieri sau cu cea care urmează să vină. Există lucruri şi experinţe care te fac să te schimbi din “oricine” în „cineva”, de acest om ne vorbeşte Nietzsche, omul lipsit de inhibiţii, de standarde, de valori generale.

   Am tot auzit oameni care zic: o viaţă avem şi trebuie să o trăim din plin. Cît de adevărată este această idee, pentru că ce îl face mai fericit pe om decît încălcarea oricărei reguli pe care se bazează viaţa? Cît de hrănit este sufletul acelui om care îşi probează calităţile prin suferinţă şi neajunsurile prin fericire.

   Să lăsăm atunci sufletul să facă înconjorul lumii ca să nu ducem o viaţă lipsită de conţinut, să trăim pasiunile, iubirile, suferinţele, dezamăgirile, fericirile, pentru că nimic nu ne poate face mai oameni în lumea oamenilor. E Foarte greu să fii rob al propriilor slăbiciuni, să distrugi un vis, o speranţă, din laşitate sau din prea multă corectitudine. Cineva a spus că oceanul nu poate fi turnat într-o ceaşcă, eu spun că omul are capacităţi nebănuite şi dacă cineva ar încerca să contrazică ideea dată într-o bună zi va reuşi. Mai bine să mori în picioare decît să trăieşti în genunchi.

   Nu trebuie să lăsăm viaţa să fie zgîrcită cu noi... să treacă zile, săptămîni, ani fără să simţim nimic nou, pentru că nu există greşeli, există învăţături.

   Cei mai mulţi oameni nu sînt decît umbre. Umbre care ar putea ajunge viaţă, şi de aici conchid că omul nu are nimic mai bun decît pe sine însuşi, deci se poate depăşi. O să tot primim palme morale pentru încălcări, nesupunere sau pentru că mergem împotriva firescului, dar despre mine pot să spun că n-am să las să vină remuşcările după mine, că trăiesc viaţa mea şi nu a altcuiva şi că LUMEA ESTE IMPERFECTĂ. CONTEAZĂ, ÎNSĂ, NU CUM O GĂSEŞTI CÎND VII CI CUM O LAŞI CÎND PLECI. Şi ştiu că NIETZSCHE ar fi de acord cu mine.

  

  

Ideal de femeie, fermecător şi venerat

 Un chip de peste 40 de ani care reflectă o copilărie plină de obstacole... a trăit în acele vremi cînd trebuia să lupţi pentru o bucăţică de pîine.

   Nu e dintr-o familie bogată, iar de la vîrsta de trei ani viaţa a pus-o la încercări grele. La trei anişori din neatenţia părinţilor fetiţa se afla la un pas de moarte, avea 80 % arsuri pe corp şi sufletul ei vroia să trăiască.

   Fiică de profesoară fiind a depus mult efort pentru a-şi îndeplini visul de a deveni medic, chiar dacă asta însemna să plece la facultate de cele mai multe ori fără cizme, pe care părinţii nu-şi permiteau să i le cumpere.

   După universitate şi-a găsit un loc de muncă pentru a avea de drum la facultate şi pentru ca seara să se întoarcă acasă cu o pîine pentru familia ei.

   O fire extrem de puternică, reuşea să înfrunte orice situaţie din viaţa ei cu un zîmbet şi un „o să fie bine”.

   De parcă a căzut cerul în albastrul ochilor ei, mereu senini şi plini de viaţă.

   A venit vîrsta cînd trebuia să pornească singură să-şi caute un rost în viaţă. Acum era medic la spitalul de tuberculoză din satul Vorniceni, unde au îndrumat-o profesorii după finisarea  universităţii. Aici l-a întîlnit şi pe viitorul ei soţ, cu care în prezent formează o familie frumoasă şi măricică aş spune eu.

   Viaţa iarăşi a încercat să-i amintească că fericirea nu e atît de simplă şi costă suferinţe, dezamăgiri şi încercări continui.

   Într-un accident de serviciu soţul ei a fost împuşcat  şi dus la spitalul de reanimare. Prea puţin şi-au trăit viaţa în doi, iar singurul om de suflet al ei, era ţinut în viaţă de nişte aparate.

   Viaţa ei însemna de acum încolo zile şi nopţi nedormite lîngă patul soţului ei mai mult mort decît viu.

   Şi ce înseamnă lacrimile unei femei?! ... ar putea să reînvie un om...

   Medicii o sfătuiau să-şi dea acordul ca bărbatul să fie deconectat de la aparate, dar lacrimile cu care a spălat atîtea nopţi picioarele lui nu au fost zadarnice. Femeia a crezut într-o zi în minuni, aceasta a fost ziua cînd el a deschis ochii.

   Începeau să trăiască din nou, împreună... niciodată viaţa nu a fost mai mărinimoasă cu ea!

   Aceşti oameni au adus pe lume trei suflete şi femeia a devenit o mamă dedicată şi o soţie excelentă. Era singura care aducea un venit în casă, pentru că soţul este invalid, viaţa  a impus-o să fie capul familiei şi îşi accepta destinul.

   Aşa cum copiii înseamnă responsabilitate şi posibilitatea de a-i întreţine, femeia a fost nevoită să plece peste hotare, ca copilaşii ei să nu-i repete soarta şi să nu ducă lipsă de nimic. 1999 a fost anul în care lua cea mai grea decizie, să fie departe de soţ şi copii. Şi de această dată avea zîmbetul clar ca alteori pentru că ştia că astfel îşi poate pune copiii la cale. De atunci au trecut 13 ani, nu şi-a văzut copii decît de două ori, dar în suflet spune ea „au rămas aceeaşi, mititei, copiii mamei... „

   Acum femeia e răpusă de durere şi depresie, imposibilitatea de a-şi face anumite analize au dus-o la obezitate, artroză şi diabet, dar munceşte în continuare pentru că ţine cu tot dinadinsul să-şi împlinească rostul de părinte.

   Încărunţită, fără nici un rid pe faţă, dar ochii nu-i mai sunt la fel de senini ca altădată... totuşi, iubeşte şi e fericită!

   Ultima dată cînd a reuşit să-şi vadă copiii a fost în 2010 prin intermediul campaniei „Vreau părinţii acasă” difuzată la Pro TV, lăsînd şi primul mesaj video din toţi aceşti ani:

“Sunt viaţa mea toată, nu am nimic bun în Grecia. De-aş putea să mă fac pasăre să zbor... pe-o clipă, măcar o clipă...”

   Dacă mă întrebaţi prin ce e remarcabilă femeia cu numele Lilia, atunci spun cu certitudine că în 45 de ani nu există o realizare mai remarcabilă decît cea de a fi o soţie şi o mamă dedicată pînă la refuz acestui rol de femeie!

Afacere cu gust dulce

Ne îndreptăm spre un loc care nici pe aproape nu îmi este cunoscut. O oră şi patruzeci de minute am mers în aşteptarea surprizei.

   Eram în raionul Călăraşi, şi chiar dacă locuiesc la cîţiva kilometri de aici, trebuie să recunosc că locurile acestui raion îmi sunt străine.

   Mă simţeam ca un turist şi încercam să cuprind cu privirea toate aceste pămînturi  care păreau să aparţină altei ţări şi nicidecum celei în care trăiesc de 21 de ani.

Întreg pămîntul Era îmbrăcat în verde…dealurile frumoase înconjurau satul Răciula, amplasate în aşa fel, de parcă s-ar fi angajat să-l protejeze şi să-l împrospăteze  în fiecare zi cu aerul curat de dimineaţă.

   Acum intram în sat, mergem pe strada centrală iar pe de o parte şi pe de alta a străzii se arătau casele îngrijite ale sătenilor. E un sat de oameni gospodari şi asta se poate vedea chiar de la intrarea în localitate.

Pentru a ajunge la marea surpriză a fost nevoie să traversăm o mică mahala cu case mici, modeste, cu o arhitectură foarte veche, din care ieşeau doar femei îmbrăcate în negru. Mai tîrziu mi-am dat seama că era o mahala amaicilor din apropierea mănăstirii Răciula, stradă ce purta numele “Sfînta Maria”.

  Mergeam pe o ulicioară îngustă, prin părţi erau scaune vechi şi lungi încă din vremea buneilor noştri.

Am intrat într-o ogradă… pereţii casei erau amenajaţi cu diferite obiecte vechi, de care lumea noastră demult a uitat sau poate alţii le mai au dosite în pod: fier de călcat cu cărbune, melniţă cu care buneii noştri fărîmiţau grîul, broderii şi ţoale. Parcă aş fi intrat într-un muzeu şi nicidecum într-o ogradă a unei familii.  O grădină plină de specii de flori şi plante medicinale, înalte… toată ograda era învelită în culorile deosebite ale naturii.

   Sîntem la familia Stegărescu, care ne povesteşte  cum a luat naştere mica lor afacere de familie cu gust dulce. Totul a început cu 10 ani în urmă, cînd Mihai Stegărescu, apicultor de profesie, şi-a pierdut locul de muncă. Pentru că a simţit că asta îi este vocaţia a continuat să-şi dezvolte meseria chiar în ograda sa, ba mai mult, a transmis cunoştinţele lui şi fiului său. Acum deţin 100 de familii de albine.

   Constantin Stegărescu povesteşte că din 2005 au deschis centru turistic "Casa Mierii" atît pentru oamenii din Moldova cît şi pentru turiştii altor ţări.

   Sigur că am trecut şi prin camera dulce unde ne-a ghidat Constantin junior. Ne trezim la o lecţie de istorie a apiculturii, la care am avut ocazia să vedem nu numai miere de diferite feluri, dar şi lumînări confecţionate din ceara albinelor. O cutie de foi cu texte tapate stătea într-un colţ de cameră… curioasă fiind am citit ce era scris în ele. Era defapt descris modul de utilizare  a mierii, a lumînărilor pentru urechi, precum şi diferite recete medicinale cu miere.

   "E o tradiţie care va merge din tată în fiu, sperăm ca condiţiile climatice să nu ne ducă la pierzanie munca pentru că anul acesta nu a fost prea binevoitor cu noi",  ne-a spus la un moment dat Mihai Stegărescu.

Fiindcă e  o familie de oameni cu o mulţime de tradiţii frumoase, nu am fost lăsaţi să plecăm fără a servi din bucatele pregătite de gospodina casei, Tamara Stegărescu. Sos cu ardei dulci, găluce, zeamă, după astfel de bucate abia de mai vroiam să mergem acasă, dar aveam înainte două ore de drum iar "Casa Mierii" îşi are oricînd şi pentru oricine porţile deschise.

Autoritatea e dreptul de a-i comanda pe alţii

   La 20 iulie 2010 două fete au fost ameninţate cu pistolul în timp ce se întorceau de la discotecă. Acesta este doar unul dintre sutele de cazuri de la noi din ţară.

   Cred că orice cetăţean ar vrea să se simtă în siguranţă sau cel puţin să poată apela la autorităţi atunci cînd siguranţa îi este încălcată.

   Am să continui cu acest caz ca să ne putem da seama cît de siguri putem fi că avem şi noi drepturi şi nimeni nu poate să ni le încalce.

   În prima instanţă rezultatul  expertizei nu a ajuns pînă la comisariatul de poliţie, deci vinovatul era declarat treaz şi cu creierii în regulă, ceea ce nu era nici pe aproape adevărat. Acuzatul era foarte beat şi asta o confirmă dimineaţa în care după o noapte petrecută în celulă, abia de se ţinea pe picioare şi înjura de mama focului pe toţi poliţiştii, care nu luau  nici o măsură asupra situaţiei.

   Au urmat judecăţi după judecăţi. Procurorul ironiza cazul, încercînd să preseze fetele să renunţe la caz.

   Oare cît de normal e să întrebi o persoană încă în şoc, ce fel de ţeavă avea pistolul?! 

   Una din fete a răspuns că era de culoare închisă şi altceva nu-şi mai aminteşte pentru că era speriată, iar procurorul răspunde:

- Ce nu ai văzut niciodată pistoale în filme?

   Domnul procuror, uitase sărmanul că  nu jucau o scenă de film, ci vorbeau despre un caz real destul de grav.

   S-a dovedit că arma descrisă există întradevăr, da cică era suspendată de către autorităţi la acel moment. Ca să nu ne mai adîncim prea mult în detalii, spun doar că timp de doi ani acuzatul nu s-a prezentat  nici la unul din procesele de judecată...

   Ca să-ţi cîştigi drepturile trebuie să-ţi curgă banii din buzunar în buzunarele autorităţilor, că de altfel se strecoară adevărul printre degetele lor. 

   Pentru că puterea înseamnă bani, şi pentru că banii pot cumpăra orice... avem situaţia pe care o avem. Dacă în februarie 2010 statisticile MAI au înregistrat 28 crime grave, un an mai tîrziu februarie 2011 au fost înregistrate 118 crime grave. Şi asta pentru că infractorii rămîn nepedepsiţi şi nici nu au frica de a răspunde pentru cele făptuite.

  Dar un simplu cetăţean care nu dispune de bani , ce face cu adevărul lui peste care fiecare poate să calce?!

   Multe persoane care au cazuri de acest gen renunţă la depoziţii pentru că nu au puterea şi banii să lupte cu autorităţile.

   Sîntem în 2012 iar numărul crimelor continuă să crească şi nu vine nici o schimbare spre bine. 

ALO, autorităţi care vă e rostul?

          

    FAMILIA- REFUGIU, ÎNCHISOARE SAU ŞCOALĂ A IUBIRII

 http://www.protv.md/emisiuni/campanii/vreau-parintii-acasa/video/49840
    
   Vorbesc despre un subiect care este mai mult decît o problemă personală şi care devine o problemă din ce în ce mai gravă în ţara noastră.

   Această problemă nu m-a cruţat pe mine şi nici pe mulţi alţi copii care se află la moment în aceeaşi situaţie ca şi mine: plecarea părinţilor peste hotare.

   Ioan Gyuri Pascu afirmă că "familia este şcoala unde eşti deopotrivă şi profesor şi elev". În prezent, copiii uită că familia este căminul în care poţi să adăposteşti suferinţele şi bucuriile sufletului. Principala cauză a ruinării acestui cămin este plecarea părinţilor peste hotare în vederea unui trai mai bun, astfel ideea plecării pornită de la o intenţie bună se transformă într-o tragedie naţională, şi mă-ntreb: ce este familia- refugiu, închisoare sau şcoală a iubirii?

   Dragostea părintească impulsionează inima copilului spre dezvoltare, aşa cum lumina soarelui face planta să se dezvolte. Copiii cresc însă lipsiţi de această dragoste, or, distanţa dintre ei şi părinţi îi face să se simtă neputincioşi, singuri şi nefericiţi. Îi chinuie dorul, care îi poartă cînd spre trecut cînd spre viitor, dorul care îi încarcă de regrete şi speranţă. Dorinţa de a distruge zidul de singurătate construit de trecerea anilor îi duce pe copii la ideea că drogurile, fumatul şi băutura pot uşor să înlocuiască lipsa dragostei şi afecţiunii din partea părinţilor.

 Implicaă şi eu direct în această problemă, pot spune că pentru mine dorul înseamnă 13 ani în care am încercat să-mi imaginez cum arată chipul mamei mele, pentru că eu nu am văzut-o nici în poze, nici pe scaip... pentru mine dorul înseamnă suferinţă şi aşteptare, speranţă şi singurătate, lacrimi şi regretul anilor care nu se vor mai întoarce pentru a-mi da şansa să-i trăiesc alături de mămica mea. Dorul meu... este aşteptarea unei singure clipe care va pune punct amintirilor mele adunate într-un mănunchi de durere. Clipa cînd am s-o pot strînge în braţe şi să nu o mai las să plece de lîngă mine, clipa cînd vom fi din nou o familie.

   Campania "Vreau părinţii acasă" difuzată la ProTV a adus în faţa populaţiei şi a autorităţilor, copii cu poveşti diferite, dar care trăiesc aceeaşi dramă, unii copii au ajuns în internate, alţii după gratii.

   Pentru a afla de ce părinţii au fost nevoiţi să plece peste hotare, echipa ProTV a mers în ţările în care aceştia se află.

   Maria Panea este una dintre eroinele timpurilor noastre... nu şi-a reţinut lacrimile, iar pe chipul aceste femei se văd suferinţele trăite de ea: "Băieţelul meu îi spune mămică bunicii sale, el nu ştie că are mămică".

   Nadejda Timofeev, repreyentant al Asistenţei Sociale, susţine că ei nu se ocupă de situaţia acestor familii.

   Circa 11 700 de moldoveni şi-au pus dorinţa să se întoarcă acasă, doar în cazul în care statul va crea condiţii de trai mai bune, premierul Vlad Filat afirmă: "Vom identifica sursele necesare, dacă va trebui vom reduce cheltuielile în alte direcţii".

   Permiteţi-mi să-mi exprim nemulţumirea faţă de această declaraţie spusă cu atîta indiferenţă şi neînţelegere asupra acestei drame din zilele noastre. Oare cîte poveşti de viaţă ar mai trebui să fie scoase la suprafaţă pentru ca aceasta să ajungă şi la inimile celor care reprezintă autorităţile?

   În timpul campaniei echipa ProTV a descoperit sate care trăiesc doar din banii trimişi de peste hotare. Cred că asta este soarta moldoveanului, "la un colţ de masă să plîngă, la alt colţ de masă să rîdă",  iar suferinţa acestora este înşirată în sute de cîntece despre migraţie.

   Poveştile de viaţă ale părinţilor şi copiilor afectaţi de migraţie bate orice scenariu de film. Cum n-ar încerca să scape de dor, ce n-ar face ca să nu sufere, nimic nu-i ajută.

   Întrebată de echipa ProTV de ce nu s-ar întoarce acasă, Natalia Râuleţ, fostă profesoară, acum menajeră în Grecia afirmă că "mai are de crescut copii, să-i ajute să înveţe, să-şi îndeplinească datoria de părinte".

   O altă campanie "Singur acasă" organizată de "Jurnal de Chişinău" aduce în faţa autorităţilor alte cazuri în care plecarea părinţilor peste hotare afectează copiii şi mulţi dintre ei sînt lăsaţi la şcolile-internat.

   Potrivit directorului şcolii-internat nr. 2 din Chişinău, Iurie Donţu, din cei 230 de copii aflaţi aici, 17 sunt copii ai căror părinţi sunt plecaţi peste hotare.

   Cazul Oliviei este doar unul din miile de la noi din ţară. "Ne străduim să o lăudăm ca să nu simtă atît de profund lipsa părinţilor, însă nimic în lume nu poate înlocui cuvintele de bravo şi mîngîierile pe cap ale mamei sau ale tatălui. Chiar nu înţeleg de ce un copil cu ambii părinţi în viaţă trebuie să se simtă orfan", a mărturisit directorul internatului.

   Eu sper că această problemă va fi soluţionată de către autorităţi, pentru că noi avem nevoie de o ţară puternică care să-şi ţină copii acasă, care să lucreze asupra viitorului acestei ţări şi să asigure continuitatea acestui popor. O ştiu din propria experinţă şi nu cred că cineva din părinţi ar fi plecat pentru dorinţa de a fi bogat, de a avea maşini luxoase... fiecare s-a dus pentru a putea să-şi crească copiii şi să le asigure un trai mai bun, dar tot ce au adunat este suferinţa, singurătatea şi speranţa din sufletele lor.

   Am să spun ce am adunat eu în lipsa mamei mele. undor imens care nu poate fi înlocuit nici cu un moment fericit din viaţa mea. În clasa întîi, cînd toţi copiii mergeau la braţ cu mămicile lor la 1 septembrie, eu m-am dus singură pentru că ştiam că mama mea nu e lîngă mine. Cînd am absolvit liceul, la balul de absolvire toţi copiii au venit cu părinţii lor, eu eram singură.... E o distanţă distrugătoare aceea dintre mine şi mămica mea şi mă roade pe dinăuntru în fiecare zi singurătatea. Dragostea de mamă şi grija ei nu pot fi înlocuite.

   Eu am speranţa că am fost înţeleasă în problema pe care am expus-o şi v-am făcut să înţelegeţi că puterea şi voinţa noastră vor atinge inimile autorităţilor, în speranţa că aceştia se gîndesc la viitorul acestei ţări, iar dacă nu v-am convins,  atunci este poate pentru faptul că voi nu aţi fost lipsiţi de dragostea părintească şi nici nu vă doresc să cunoaşteţi vreodată  această suferinţă.

    Martin Andreas Wyss, directorul Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie din Moldova afirmă ferm că soluţii există, una din ele este "deschiderea căilor legale de migraţie pentru moldoveni, iar asta ar însemna legătura cu familia şi ţara".

   Nu pot fi indiferentă faţă de această problemă comună pentru noi. Migraţia întradevăr e o problemă ce afecteză întreaga societate.

   Aveam doar cinci ani cînd am fost lăsată singură să mă descurc în această lume atît de neînţeleasă pentru mine. Acum am douăzeci, iar ultima oară am văzut-o pe mămica cu 7 ani în urmă. În toţi aceşti ani am trecut prin nenumărate depresii, mă simţeam singură, neglijată... şi în prezent sînt nefericită pentru că am fost lipsită de dragostea de mamă.

   Se spune că timpul vindecă, eu spun că timpul distruge. Se zice că în ochii lui Dumnezeu sîntem toţi stele şi fiecare are lumina lui, că cei care trăiesc într-o lume oarbă trebuie să-şi creeze propria lumină - lumina noastră sunt părinţii, nu-i lăsaţi să plece de lîngă voi nici în cea mai grea situaţie din viaţa voastră.

   Tot ce am ibţinut eu în lipsa mamei mele este sufletul meu dezgolit pînă la rană, dar... TIMPUL NU SE OPREŞTE-N LOC PENTRU DUREREA MEA ŞI NU-MI CRUŢĂ SUFERINŢA!!

Înger negru  

   Forţă de sugestie neaşteptată... sub aureola suferinţei cauţi sens al fericirii...

   Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare... suflet dominat de negru! Un punct central care strînge împrejurul său toate sentimentele. Calea cea mai simplă de ieşire este evadarea într-o altă lume, evadarea ce slujeşte unei revendicări. Desfiinţarea noţiunii de spaţiu şi timp, aşa cum fusese ea înţeleasă şi înlocuirea ei cu alta în care "departele" şi "aproapele", "înlăuntrul" şi "înafară"  nu mai sunt interminabile, tot aşa cum "trecutul" poate fi oricînd "prezent".

   Ideea frumosului găsit în sine şi trăit prin vraja tulburătoare a labilităţii registrelor existenţiale se converteşte...

   În pacea neştiută adîncurile se clatină...

   Negrul apare în contrast cu albul creînd un tablou sumbru, dezolant... O desfăşurare monotonă, agansată şi îndelungată... se contemplă o prăbuşire a conştiinţei ameninţată de distrugere...

   Eroica sforţare de a aspira spre lumină... Intuieşti şi strîngi ca pe o moştenire scumpă, tot veninul aspru al durerilor surde şi amare îndurate!

   Am timp pentru orice...

 fericiri mincinoase şi adevărate, lungi meditaţii despre "alţii", amintiri despre oameni şi locuri care au trecut prin viaţa mea şi după plecarea cărora nu am mai rămas niciodată aceeaşi. 

   Stau la o ceaşcă de cafea  cu conştiinţa mea şi îmi aduc aminte  că schimbarea trebuie să înceapă cu "eu". Spun asta pentru că sufletul îmi este un împotrivit al acestei lumi prea ocupată de sine. 

   Acum ca să nu mă dau mare apărătoare de valori şi adevăruri, spun sigur că printre lumea asta ocupată de sine mă aflu şi eu. În creierul meu se petrece un război de gînduri, dintre care nici unul nu a obţinut vreodată o victorie. 

   Şi azi... gîndesc că... nimeni nu-mi poate fura destinul...

   Simt cum îmi cresc lacrimi de bucurie!