Amurgul Idolilor sau cum
se filozofează cu ciocanul
Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844,
Röcken - d. 25 august 1900,
Weimar) este cel mai important filozof a secolului al XIX-lea, care a exercitat
o influență remarcabilă, adesea
controversată, asupra gândirii filozofice a generațiilor ce i-au urmat.
Filosofia lui Nietzsche a avut o influență considerabilă asupra culturii secolului al
XX-lea și a unor reprezentanți ai ei: Thomas Mann, André Gide, Hermann Hesse, Sigmund Freud, Martin Heidegger sau Emil Cioran. În anii '20, opera lui Nietzsche a
fost revendicată de nazismul german și
de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de "voință de putere" în sprijinul doctrinei
totalitare.
“MORALA CA ANTI-NATURĂ” este
un fragment din lucrarea lui Nietzsche AMURGUL IDOLILOR, tradusă de ALEXANDRU AL. ŞAHIGHIAN.
Am să încep cu un citat care m-a
făcut să-mi pun nişte semne de întrebare la propria-mi existenţă: Omul
e fecund numai cu preţul de a fi bogat în contrarii, se păstrează tînăr cu
condiţia ca sufletul să nu i se lenevească, să nu tînjească după pace.
Şi spun aici că Nietzcshe vorbeşte
despre omul care încearcă să redescopere în sine, în alţii, alte valori şi alte
principii impuse de natura firească a lucrurilor. Nu vorbim nicidecum de omul
care să fie asemănător unui altuia, vorbim de omul a cărui fapte sînt conduse
de instinctul vieţii. Un om se individualizează prin ceea ce are diferit de
alţi semeni ai lui, deprinşi să trăiască în armonie cu propriul suflet căruia
nu-i contrazice voinţa. Destinul lucrează prin amănunte, şi atunci ne ducem
viaţa de la o problemă rezolvată la alta, şi trecem astfel prin timpul care de
altfel nu trece niciodată. Îmi plac oamenii care se joacă cu destinul lor. Ăştia
nu au temeri, îşi impun singuri valorile, şi nici o zi nu se aseamăna cu cea de
ieri sau cu cea care urmează să vină. Există lucruri şi experinţe care te fac
să te schimbi din “oricine” în „cineva”,
de acest om ne vorbeşte Nietzsche, omul lipsit de inhibiţii, de standarde, de
valori generale.
Am tot auzit oameni care zic: o viaţă avem şi trebuie să o trăim din
plin. Cît de adevărată este această idee, pentru că ce îl face mai fericit pe
om decît încălcarea oricărei reguli pe care se bazează viaţa? Cît de hrănit
este sufletul acelui om care îşi probează calităţile prin suferinţă şi
neajunsurile prin fericire.
Să lăsăm atunci sufletul să facă înconjorul lumii ca să nu ducem o viaţă
lipsită de conţinut, să trăim pasiunile, iubirile, suferinţele, dezamăgirile,
fericirile, pentru că nimic nu ne poate face mai oameni în lumea oamenilor. E
Foarte greu să fii rob al propriilor slăbiciuni, să distrugi un vis, o speranţă,
din laşitate sau din prea multă corectitudine. Cineva a spus că oceanul nu
poate fi turnat într-o ceaşcă, eu spun că omul are capacităţi nebănuite şi dacă
cineva ar încerca să contrazică ideea dată într-o bună zi va reuşi. Mai bine să
mori în picioare decît să trăieşti în genunchi.
Nu trebuie să lăsăm viaţa să fie zgîrcită cu noi... să treacă zile,
săptămîni, ani fără să simţim nimic nou, pentru că nu există greşeli, există
învăţături.
Cei mai mulţi oameni nu sînt decît umbre. Umbre care ar putea ajunge
viaţă, şi de aici conchid că omul nu are nimic mai bun decît pe sine însuşi,
deci se poate depăşi. O să tot primim palme morale pentru încălcări, nesupunere
sau pentru că mergem împotriva firescului, dar despre mine pot să spun că n-am
să las să vină remuşcările după mine, că trăiesc viaţa mea şi nu a altcuiva şi
că LUMEA ESTE IMPERFECTĂ. CONTEAZĂ, ÎNSĂ, NU CUM O GĂSEŞTI CÎND VII CI CUM O
LAŞI CÎND PLECI. Şi ştiu că NIETZSCHE ar fi de acord cu mine.